Dor de tata

Published by

Simona Prilogan

27th Apr 2024

Se făcuse iarăși seară peste lumea gândurilor în care pluteam însingurat. O petală… două petale… trei petale… și o matematică înșurubată aiurea printre lacrimile neputinței și ale dorului închistat între castele imaginare.

Afară ningea necontenit iar lumina lunii se făcuse stăpână peste zare, reflectând sclipiri de magie în zăpadace acoperea păcatele lumii. Iar eu, dincoace de perdea, învățând febril carte, precum un soldat conștiincios în lupta cu inamicul. Un inamic ce își flutura zâmbetele peste iluziile copilului nedorit de tată…

Și iar număram… O petală pentru un surâs, două petale pentru o îmbrățișare, trei petale pentru momentul împărtășirii gândurilor… patru…cinci… încât toată matematica se transformase într-un câmp de ghiocei ce își ridicau cu hotărâre capul de sub învelitoarea mârșăviei lumii.

O lume ce îmi rânjea din ce în ce mai rece și mai vulgar în diminețile întrebărilor.

Îmbrățișam ghioceii cu toate emoțiile, instinctele, gândurile, până când iluziile se transformau în cântece nerostite încă, auzite doar înlăuntrul sufletului… O lacrimă, două, trei, picurau apoi, să le spele ghioceilor ochii.

Mi-era dor de tata. Neștiut, neauzit, neîntâlnit.

Doar dor…și atât. Până acolo unde cărările nopții își căutau felinarele iubirii în cupele inocenței. Dar nu le-au mai găsit. Nu încă… Pentru că o iarnă, două, trei, trecuseră din nou peste câmpul cu iluzii.

Ghioceii prindeau viață, iar și iar, de sub cuvertura metehnelor lumii. La fel și speranțele.

Tata nu a mai venit, dar eu am rămas aici, dincoace de perdea, precum ultimul soldat în apărarea candorii.

Imagine Pixabay

One response to “Dor de tata”

Dor de tata | MasticadoresRumanía Editora: Manuela Timofte

3rd May 2024

[…] https://prilogansimona.art […]

LikeLiked by 1 person

Reply

I’m Simona

One day, I tumbled from a tiny star called Dream and landed in a cup of Hope, just beyond the zone of hard work, where daily wishes meet reality.

I’ve always dreamed of visiting Antarctica, though I haven’t made it there yet! Until then, I journey through the intricate landscapes of the human body in my work at the hospital, tracking the unseen stories of cells.

When I step outside my comfort zone, you might find me on a train to Eastbourne, Matlock, or Canterbury, breathing in the fresh air and gathering inspiration. I return with pockets full of poetic ideas, though time rarely lets me write them all down.

London’s endless rainy days often set the stage for my impromptu singing performances on my way to work. I love dancing too, especially the waltz, though I’m a bit too shy to twirl in the rain.

I have a soft spot for pasta, coffee, chocolate, and a good laugh. Politics might elude me, but the human soul does not. And if there’s one thing I believe in, it’s this: Love is our strongest emotion, survival instinct, and essential need.