Se făcuse iarăși seară peste lumea gândurilor în care pluteam însingurat. O petală… două petale… trei petale… și o matematică înșurubată aiurea printre lacrimile neputinței și ale dorului închistat între castele imaginare.

Afară ningea necontenit iar lumina lunii se făcuse stăpână peste zare, reflectând sclipiri de magie în zăpadace acoperea păcatele lumii. Iar eu, dincoace de perdea, învățând febril carte, precum un soldat conștiincios în lupta cu inamicul. Un inamic ce își flutura zâmbetele peste iluziile copilului nedorit de tată…

Și iar număram… O petală pentru un surâs, două petale pentru o îmbrățișare, trei petale pentru momentul împărtășirii gândurilor… patru…cinci… încât toată matematica se transformase într-un câmp de ghiocei ce își ridicau cu hotărâre capul de sub învelitoarea mârșăviei lumii.

O lume ce îmi rânjea din ce în ce mai rece și mai vulgar în diminețile întrebărilor.

Îmbrățișam ghioceii cu toate emoțiile, instinctele, gândurile, până când iluziile se transformau în cântece nerostite încă, auzite doar înlăuntrul sufletului… O lacrimă, două, trei, picurau apoi, să le spele ghioceilor ochii.

Mi-era dor de tata.  Neștiut, neauzit, neîntâlnit.

Doar dor…și atât. Până acolo unde cărările nopții își căutau felinarele iubirii în cupele inocenței. Dar nu le-au mai găsit. Nu încă… Pentru că o iarnă, două, trei, trecuseră din nou peste câmpul cu iluzii.

Ghioceii prindeau viață, iar și iar, de sub cuvertura metehnelor lumii. La fel și speranțele.

Tata nu a mai venit, dar eu am rămas aici, dincoace de perdea, precum ultimul soldat în apărarea candorii.

© Simona Prilogan

Imagine Pixabay