Dum spiro spero

Taxiul gonea printr-o mare de ricșe,
mașini și motociclete,
într-un șablon desprins din lumi paralele.
Un aha moment mă înghiontea
în gânduri la fiecare tresărire.
Roțile păreau că circulă în legea lor,
căutându-și loc între bucăți de drum
despletite între curgeri de mișcare.
O geometrie circulară
își ascuțea privirile peste toată strada.
Părea un haos total,
și totuși, lumea se împletea
într-o armonie năucitoare.
Roți, oameni, gânduri și emoții.
Toate erau acolo,
într-o structură perfect construită.

Șoferul, un bătrânel simpatic,
îmi arunca câte o privire încurajatoare
în oglinda din față, cu un zâmbet larg:
“No worries, ma’am! You are safe.”
“Aha, îmi răspundeam printr-o grimasă
mai mult speriată decât zâmbitoare,
“o fi safe, dar ăștia circulă ca-n codru.”
Părerea mea.
Părerea lor însă nu coincidea
cu impresiile mele,
iar codrul lor era deja demult bătătorit
de hoarde de motoare umblătoare.

De la o vreme însă, teama dispăruse,
ca prin minune, luându-i locul
o uimire jucăușă ce mă făcea
din ce în ce mai curioasă.

Un grup de motocicliști
se opriseră ghem taman în cale.
Ceva se întâmplase,
iar din dreapta cineva ne spunea
că o femeie a fost insultată în trafic,
iar cei din jur ripostează.
“Este datoria noastră să apărăm femeia,
îmi explică șoferul”, iar în timp ce ocolise
cu multă dibăcie ghemul de mulțime,
îmi limpezea nedumirirea
ce probabil mi-o citise clar în privire.

“Welcome to Lahore, ma’am!” îmi spuse încă o dată
în timp ce coborâsem în mulțime.

Oprisem în fața restaurantului,
o altă mare de oameni,
gânduri și emoții
mă aștepta să încep o nouă aventură.
Am comandat biryani și paratha
iar în așteptarea lor îmi ascultam gândurile
cum îmi vorbeau,
printre zumzetele unor muște prietenoase
ce își traficau firimiturile căzute printre mese.

Un tablou în care toate nuanțele
purtau căldură și comfort.
Probabil că lecții interesante de viață
musteau printre crăpăturile secundelor,
într-o lume cu totul nouă pentru mine,
în care am înțeles pentru prima oară
că universalitatea cuprinde mult mai multe nuanțe în paleta-i,
decât cele pe care le priveam
dintr-o rutină molcomă în spațiul meu mioritic.
Și da, un aha moment
m-a făcut să înțeleg
că oricât de greu și întortocheat
poate părea drumul în viață,
se vor ivi întotdeauna portițe pe bucățile de drum
despletite între curgeri de mișcare.
Și că legea nativului din noi
strălucește uneori deasupra
oricăror reguli impuse de societate;
are nevoie doar să-i dăm voie să se exprime…
în trafic…
Mișcare într-o structură perfect construită.

© Simona Prilogan