Dum spiro spero

Arunc cu pietre în fereastra nopții
să-i descătușez aripile dintre frici și angoase.
Dincolo de tumultul realității
în care trenurile noastre
doar au făcut cruce de o iubire adâncă
și interzisă în gările ființei.
De dincolo de negură
se aud doar ciocăniturile resemnării
ce își semnează petiția la fiecare strigăt de dor.
Planete nealiniate
își caută încă buimace sensurile
printre orbitele neșansei.
Oftez a durere
iar stânci desprinse din munții tăcerii
îmi lovesc ghiocul cu nesăbuință.

Arunc cu pietre în gândurile triste
ce mă îmbrățișează cenușiu…
și fug… dincolo de marginile visului
în care mi-am înghesuit tainele,
și dorul, și plânsul care doare
în amintirea dimineților albastre,
în care lumina ne picta cu vraja zâmbetele.
Karmele își pierd pașii printr-un labirint complicat,
umbrit de îmbrățișările trecutului,
la ușa căruia un viitor îmi rânjește sadic
în oglinda nostalgiei.

Arunc cu pietre în oglinda aceea…
și fug…
într-o speranță albastră
în care mă înfășor până la suflet.
Să-mi fie de alean,
spălându-mi străzile ceasurilor peculiare
și îmbujorând fața inocenței.
Acolo mă vor găsi aburii dimineților
atunci când trenurile realității
vor face iar cruce de iubire.

© Simona Prilogan, Visarile dintre castani