Trenul pornește. Suntem înghesuiți precum sarmalele pregătite să fie puse la fiert. Încet, încet începem să fierbem și noi. Care – cum și cât îl ține inima și transpirația. Ventilația este una dintre cele mai acute probleme ale transportului subteran. Și desigur, azi și aici nu se comite nici o excepție.
Stăm gânditori, sau cel puțin așa pare la o aruncătură de ochi. Nu mă întrebați unde mi-am dus gândurile, pardon, unde m-au dus ele pe mine, că nu pot să vă răspund cinstit și cu exactitate. Fătuca ce s-a nimerit să fie lângă mine, pune capăt gândirii și foarte hotărâtă scoate din geantă un pieptene obișnuit și, extraordinar de senină, începe să își aranjeze podoaba capilară, înghiontând în jurul ei pe celelalte “sarmale”. Inclusiv pe mine. Între timp, datorită probabil forței de frecare a gândurilor și întrebărilor nerostite, ochii “sarmalelor” se rotesc în jur. Astfel că pur întâmplător mă electrizez vizual cu un cap cârlonțat, foarte simpatic. Un bărbat atrăgător, îmi spune mintea, și tot mintea mă plasează apoi într-o stare jucăușă.
Trenul se oprește. O presiune se simte dinspre ușa vagonului. Ne înghesuim și mai tare. Parfumurile se amestecă, și oarecum o lehamite pare că se generalizează, amplificându-și în același timp nuanțele. Între timp, bărbatul cârlonțat a dispărut de după două doamne ce se încumetasera să taie în varză și, discutând nu-știu-ce “reality show” întâmplat aseară pe un oarece canal, articulau cuvintele cu atâta gravitate, încât mutaseră lehamitea taman în capătul celălalt al vagonului.
Din fericire, urmează stația Farringdon. Aici, ca de obicei, trenul aproape că se golește. Bucuroasă mă așez pe unul dintre scaunele rămase libere. Și în timp ce răsuflu ușurată, îmi ridic privirea, dar.. șoc! Pe partea opusă, se așezase tipul cârlonțat, care probabil simțindu-se de asemenea bucuros și relaxat, și-a ridicat piciorul stâng peste cel drept, precum băieții, într-un aranjament triunghiular de toată frumusețea, pardon, complexitatea. Uitase însă, sau pur și simplu ignorase, că în loc de pantaloni purta o fustă largă, creponată. Profund dezamăgită de turnura situației, mi-am mutat rapid privirea în telefon, certându-mi mintea că iar îi permise gândului să înceapă joaca, înainte de a avea o privire de ansamblu. Dar nah, măcar mi-a trecut foamea. Că prea îmi stătuse gândul la sarmale… 
© Simona Prilogan, 5/10/2023, Londra
Dum spiro spero 
Leave a comment