Toamnă de poveste  # Omul sfințește locul

România. În septembrie 1998, la nici 24 de ani, începusem un job nou, la punctul sanitar din comunitatea în care locuiam de aproape 3 ani. Eram noua asistentă medicală. Lucrul acesta stârnise curiozitatea sătenilor, astfel că a doua zi, eu și doctorița cu care lucram, ne-am trezit la ușă cu o doamnă în vârstă: 

“No, bună ziua. Io numa’ am trecut să o văd pe doamna asistentă. Bărbatu-meu o fost ieri la dumneavoastră pentru rețetă și mi-o zis că avem o asistentă nouă, taaaare frumoasă. Am venit dară să văd dacă o avut dreptate.”

Mie, desigur, mi-a picat fața! Nu, nu m-am simțit deloc flatată! Din contră, un soi de amenințare plutea în aer. Sau cel puțin așa am înțeles eu din situația aceasta oarecum hazlie. Instantaneu îmi amintisem o altă întâmplare, petrecută cu doar un an în urmă, tot în satu-n care locuiam. Treceam pe strada principală împingând căruciorul, împreuna cu fiul meu, iar o bunicuță, așezată strategic la poarta domniei sale, îmi făcuse un semn să mă opresc, după care mă întrebă pe repede înainte: “Da’, a cui ești tu?” Nu m-a mirat foarte tare întrebarea. Adeseori, în satul bunicilor, eram pusă într-o situație similară. Pe atunci însă știam exact cum trebuia să răspund, dat fiind uzanțele locale. Bunicul mă învățase. Iar eu, conștiincioasă, mă conformasem întotdeauna. Și de data aceasta, i-am dat bătrânei un răspuns cât de cât concis: “Iooii, deci tu ești nora lui Vraciu!” Mirarea neobișnuită a femeii a fost atât de perfect exprimată, încât m-am simțit aiurea. Bizară conjunctură.

Iar pentru că o amenințare nu vine niciodată singură, a treia zi, la noul meu loc de muncă, am avut o altă experiență stranie. Un domn cam între două vârste a intrat val-vârtej în cabinet, și fără nici o introducere cât de cât amiabilă, a tunat: 

“Păi, doamna doctor, cum este posibil să avem o asistentă care nu este de a noastră? Noi NU O ACCEPTĂM! Ne-am săturat până peste cap de “vinitici”, sărăntoci ce se aciuează an de an în satul nostru. De ce, mă rog, nu ați adus o asistentă de la noi din sat? O localnică de-a noastră.” 

Se făcuse tăcere deasă. Cel putin eu am amuțit. Un soi de judecată se dorea a fi despicată în patru. Omul cu pricina nu doar luase înjosirea drept armă, atacând un segment destul de amplu al comunității în care mă aflam, dar încercase oarecum să penetreze sistemul sanitar după concepte învechite. Spre nenorocul lui, angajările în dispensarele medicale se făceau de către direcția sanitară județeană și nu de către comunitatea respectivă.  Iar ghinionul meu era ca mă aflam într-o loc în care a fi jignit și umilit în văzul lumii era oarecum normal, iar a te plânge oficial era vânare de vânt. 

***

Marea Britanie. Septembrie 2023 m-a găsit prinsă în diferite proiecte, lucrând și colaborând cu oameni veniți din diverse grupuri culturale. Este o bucurie și o încântare să descopăr o multitudine de lucruri, să discut idei și să privesc din diferite perspective. Sunt o proaspătă studentă a Universității din Westminster, zâmbind nostalgic celor 30 de ani trecuți de la absolvirea liceului, râzând cu tot sufletul în amalgamul tineresc al idealurilor. Lucrez ca și radiographer iar în timpul liber încerc să aduc câteva raze de soare, în câteva proiecte de voluntariat. Ca și emigrantă, m-am simțit binevenită în Marea Britanie. Iar pentru această binecuvântare, îmi doresc să contribui și eu cu ceva la bunăstarea comunității din care fac parte.

Adeseori, în perioada brexitiană, am fost întrebată dacă am simțit vreodată că am fost discriminată, iar dacă da, ce reacție am avut. Sincer, povestea cu discriminarea am învârtit-o deja pe toate fețele. Cumva am simțit uneori ușoare “atingeri” de aripă ale păsării numită discriminare, însă întotdeauna pasărea și-a văzut de zborul ei, nefăcându-și cuib în realitatea mea britanică. Sau cel puțin nu au fost amenințătoare la adresa securității, demnității și sănătății mele mentale. Amintindu-mi însă de situațiile comico-tragice carpatine, mi-am liniștit supărarea spunându-mi că rasismul este adânc înrădăcinat în tiparul uman. Un soi de semnătură culturală, mai mult sau mai puțin accentuată de (ne)educație, prejudecăți și circumstanțe. Sau cum ar spune bătrânii: omul sfințește locul. 

Toamnă de poveste cu bucurii în suflet! 

© Simona Prilogan, 30/09/2023, Londra

5 responses to “Toamnă de poveste  # Omul sfințește locul”

  1. anasylvi avatar

    Oameni ingusti la minte se gasesc peste tot, din Carpati pana la Tamisa. Asta e rodul ignorantei si a lipsei de educatie, asa cum bine ai spus – cu cat acestea sunt mai raspandite, cu atat e mai posibil sa apara discriminarea si prostia inexplicabila, dublate adeseori de proasta crestere, ceea ce e mult mai grav.
    Mult succes la universitate, la serviciu si la voluntariat, dar si inspiratie multa in timpul liber, pentru alte minunate creatii! ❤

    Liked by 2 people

    1. Simona Prilogan avatar

      Multumesc mult, draga Ana! Iti trimit toate gandurile bune si multe imbratisari de suflet! Toamna de poveste sa ne fie! ❤️💛💙

      Liked by 1 person

  2. gwengrant avatar
    gwengrant

    Good to have you with us.
    Gwen.

    Liked by 1 person

    1. Simona Prilogan avatar

      Thank you, Gwen! 🌹❤️

      Like

Leave a reply to anasylvi Cancel reply

I’m Simona

One day, I tumbled from a tiny star called Dream and landed in a cup of Hope, just beyond the zone of hard work, where daily wishes meet reality.

I’ve always dreamed of visiting Antarctica, though I haven’t made it there yet! Until then, I journey through the intricate landscapes of the human body in my work at the hospital, tracking the unseen stories of cells.

When I step outside my comfort zone, you might find me on a train to Eastbourne, Matlock, or Canterbury, breathing in the fresh air and gathering inspiration. I return with pockets full of poetic ideas, though time rarely lets me write them all down.

London’s endless rainy days often set the stage for my impromptu singing performances on my way to work. I love dancing too, especially the waltz, though I’m a bit too shy to twirl in the rain.

I have a soft spot for pasta, coffee, chocolate, and a good laugh. Politics might elude me, but the human soul does not. And if there’s one thing I believe in, it’s this: Love is our strongest emotion, survival instinct, and essential need.

Let’s connect

A Summer Waits Beyond My Rusty GateA Summer Waits Beyond My Rusty Gate16th Dec 2025Simona Prilogan
ÎntrebareÎntrebare22nd Dec 2023Simona Prilogan
I wrapped in heartI wrapped in heart29th Mar 2023Simona Prilogan