Dum spiro spero

România. În septembrie 1998, la nici 24 de ani, începusem un job nou, la punctul sanitar din comunitatea în care locuiam de aproape 3 ani. Eram noua asistentă medicală. Lucrul acesta stârnise curiozitatea sătenilor, astfel că a doua zi, eu și doctorița cu care lucram, ne-am trezit la ușă cu o doamnă în vârstă: 

“No, bună ziua. Io numa’ am trecut să o văd pe doamna asistentă. Bărbatu-meu o fost ieri la dumneavoastră pentru rețetă și mi-o zis că avem o asistentă nouă, taaaare frumoasă. Am venit dară să văd dacă o avut dreptate.”

Mie, desigur, mi-a picat fața! Nu, nu m-am simțit deloc flatată! Din contră, un soi de amenințare plutea în aer. Sau cel puțin așa am înțeles eu din situația aceasta oarecum hazlie. Instantaneu îmi amintisem o altă întâmplare, petrecută cu doar un an în urmă, tot în satu-n care locuiam. Treceam pe strada principală împingând căruciorul, împreuna cu fiul meu, iar o bunicuță, așezată strategic la poarta domniei sale, îmi făcuse un semn să mă opresc, după care mă întrebă pe repede înainte: “Da’, a cui ești tu?” Nu m-a mirat foarte tare întrebarea. Adeseori, în satul bunicilor, eram pusă într-o situație similară. Pe atunci însă știam exact cum trebuia să răspund, dat fiind uzanțele locale. Bunicul mă învățase. Iar eu, conștiincioasă, mă conformasem întotdeauna. Și de data aceasta, i-am dat bătrânei un răspuns cât de cât concis: “Iooii, deci tu ești nora lui Vraciu!” Mirarea neobișnuită a femeii a fost atât de perfect exprimată, încât m-am simțit aiurea. Bizară conjunctură.

Iar pentru că o amenințare nu vine niciodată singură, a treia zi, la noul meu loc de muncă, am avut o altă experiență stranie. Un domn cam între două vârste a intrat val-vârtej în cabinet, și fără nici o introducere cât de cât amiabilă, a tunat: 

“Păi, doamna doctor, cum este posibil să avem o asistentă care nu este de a noastră? Noi NU O ACCEPTĂM! Ne-am săturat până peste cap de “vinitici”, sărăntoci ce se aciuează an de an în satul nostru. De ce, mă rog, nu ați adus o asistentă de la noi din sat? O localnică de-a noastră.” 

Se făcuse tăcere deasă. Cel putin eu am amuțit. Un soi de judecată se dorea a fi despicată în patru. Omul cu pricina nu doar luase înjosirea drept armă, atacând un segment destul de amplu al comunității în care mă aflam, dar încercase oarecum să penetreze sistemul sanitar după concepte învechite. Spre nenorocul lui, angajările în dispensarele medicale se făceau de către direcția sanitară județeană și nu de către comunitatea respectivă.  Iar ghinionul meu era ca mă aflam într-o loc în care a fi jignit și umilit în văzul lumii era oarecum normal, iar a te plânge oficial era vânare de vânt. 

***

Marea Britanie. Septembrie 2023 m-a găsit prinsă în diferite proiecte, lucrând și colaborând cu oameni veniți din diverse grupuri culturale. Este o bucurie și o încântare să descopăr o multitudine de lucruri, să discut idei și să privesc din diferite perspective. Sunt o proaspătă studentă a Universității din Westminster, zâmbind nostalgic celor 30 de ani trecuți de la absolvirea liceului, râzând cu tot sufletul în amalgamul tineresc al idealurilor. Lucrez ca și radiographer iar în timpul liber încerc să aduc câteva raze de soare, în câteva proiecte de voluntariat. Ca și emigrantă, m-am simțit binevenită în Marea Britanie. Iar pentru această binecuvântare, îmi doresc să contribui și eu cu ceva la bunăstarea comunității din care fac parte.

Adeseori, în perioada brexitiană, am fost întrebată dacă am simțit vreodată că am fost discriminată, iar dacă da, ce reacție am avut. Sincer, povestea cu discriminarea am învârtit-o deja pe toate fețele. Cumva am simțit uneori ușoare “atingeri” de aripă ale păsării numită discriminare, însă întotdeauna pasărea și-a văzut de zborul ei, nefăcându-și cuib în realitatea mea britanică. Sau cel puțin nu au fost amenințătoare la adresa securității, demnității și sănătății mele mentale. Amintindu-mi însă de situațiile comico-tragice carpatine, mi-am liniștit supărarea spunându-mi că rasismul este adânc înrădăcinat în tiparul uman. Un soi de semnătură culturală, mai mult sau mai puțin accentuată de (ne)educație, prejudecăți și circumstanțe. Sau cum ar spune bătrânii: omul sfințește locul. 

Toamnă de poveste cu bucurii în suflet! 

© Simona Prilogan, 30/09/2023, Londra