Dum spiro spero

Un răsărit glorios mă cuprinde în brațe. Mă dezmiardă, între adieri blânde și revigorante, privindu-mă drept în ochi, cu luciri curgătoare. Este totul albastru, luminos și magic în același timp. În zenit se desprind umbre ce își prind alean în piept, deasupra apelor. Este ca și cum, la orizont, se coc încă misterele lumii, gata să izvorască din cutia mirării. Un orizont ce se îmbrățișează cu brațe de cer, apă și pământ, într-o treime unică a iubirii. Din inima marelui lac, Loch Lomond, răzbat până în coama gândului șoapte împletite ademenitor în imnuri delicate.

Pășesc timid, dar cu o bucurie neînchipuită pe ținutul muntos și verde al Parcului Național, lăsând în urmă mireasma satului vrăjit de zâne, dezvelite parcă din basme uluitoare. Balloch își privește muritorii din geana nemuririi. Acolo, în sânul pescarilor și al timonierilor, s-au născut temerarii care au înduplecat luciul apelor, dincolo de perdeaua tunetelor trimise de către Tuatha De Danann, o adunătură bizară de regi, regine, druizi, barzi, războinici, eroi, vindecători și meșteri cu puteri supranaturale, dănțuind glorios pe fâșiile de lumină dintre cer și pământ, întruchipând bucuria vieții în curcubee jucăușe, desenate peste lac.

În vechiul Balloch, legenda curge și astăzi printre potecile satului. Cu mult timp în urmă, pe când conții Lennox își țineau curtea la Balloch, cetatea se ridica pe o colină care înghițea cețurile dimineții și ascundea tainele lumii în șanțul ei adâncit. În lunile reci, vetrele ardeau mocnit, iar lacul, tăcut și întunecat, se făcea oglindă înșelătoare. Într-o astfel de iarnă, un conte tânăr se întoarse din prădăciuni aducând un trofeu ciudat: un corn de alamă, gravat cu valuri. Îl duse la buze și suflă, iar sunetul zbură peste ape, ușor ca aripa unui pescăruș. În noaptea aceea, oamenii s-au trezit și nu l-au mai găsit pe conte în cetate. În fumul vetrei se auzea o unduire, iar servitorii jurau că auziseră trosnet de copite venind dinspre malul lacului. Bătrânul administrator porni pe urma acestora. Nu pași de om, ci de ființă stranie, jumătate cal, jumătate umbră, spre locul unde lacul se întindea spre cer. Pe țărm zăcea cornul, iar cântecul din el se împietrise în sare. Unii șopteau că Each-Uisge, calul de apă cu șa mătăsoasă și glas fermecat, îl ademenise. Alții credeau că cornul fusese dăruit de către zâna pădurii Whinny, de care contele era îndrăgostit și că, suflând în el, contele nu făcuse decât să-și urmeze iubirea. Dimineața, camera contelui era goală; doar o cizmă singuratică lângă prag și cețurile ce se ridicau de pe lac, ștergând urmele de copite. După acea noapte, conții au ales să-și mute sălașul pe insula Inchmurrin, mai aproape de apă, unde aerul era sărat și nopțile senine. Castelul de la Balloch s-a lăsat învăluit de iarbă și arbuști sălbatici, iar movila lui a rămas pustie de oameni, dar plină de povești. Iar în zilele liniștite, copiii se mai strecurau până la șanț, ascultând vântul ce șuiera uneori ca un corn scufundat, aducând cu el aroma timpului de altădată. Însă bătrânii clătinau din cap, amintindu-și cum un avertisment i-a salvat cândva: “Nu uita că apa îți poate răpi ceea ce spui pe nume.”

Când noul castel Balloch s-a ridicat la începutul veacului al XIX-lea, iar aleile parcului s-au împodobit cu rododendroni, oamenii au descoperit aici un loc potrivit pentru promenade și concerte. Dar, în anumite seri de toamnă, când lacul se întindea rece și neted, asemenea unei foi de cositor, pescarii și pădurarii vorbeau despre o arătare: o siluetă palidă ce se mișca încet de-a lungul arborilor, o femeie în rochie lungă, ușoară, cu părul atârnând pe umeri asemenea algelor scăldate de râu. O numeau Doamna Promenadei. Nu rostea niciun cuvânt; doar privea tăcut lacul, întorcându-și chipul ca și cum ar fi așteptat o barcă ce nu sosea niciodată. Un grădinar bătrân jura că, într-o dimineață, găsise pe potecă o singură mănușă albă. Înăuntru, strâns lipită, se afla o crenguță de iarbă neagră, semn lăsat, spunea el, ca pe un mormânt nevăzut. Se spunea că era spiritul unei doamne ce iubise prea mult un conte plecat la Inchmurrin și niciodată întors. Alții credeau că fusese o străină, o vizitatoare înecată în taină, iar pământul parcului păstra urma mâinilor ei. Copiii se încumetau să lase câte o pietricică la poartă; dacă în zori o găseau mutată, știau că Doamna trecuse. Iar bătrânele șopteau: „Dacă te întâlnești cu ea și îți caută privirea, nu întreba unde merge. Ridică-ți pălăria și treci mai departe, căci mila are rostul ei ascuns.”

Am pășit agale prin parcul ce înconjura ceea ce mai rămăsese din „noul”, dar foarte învechitul acum, castel Balloch. Un alean neînțeles m-a cuprins fără de veste, în timp ce un vânt rece, dar delicat, m-a învăluit, răscolindu-mi gândurile. Se prea poate ca Doamna Promenadei  încă își mai face rondul, în așteptarea contelui dispărut. Iar în timp ce zâne năstrușnice mi se înghesuiau în fantezie, mi-am lăsat pașii purtați tot mai adânc în păduricea plină de mister ce mi se împletea în cale. O ciocănitoare gălăgioasă, pusă pe fapte mari, își anunță, răspicat și zgomotos, prezența. Mă avânt, inconștient, tot mai mult, în adâncul pădurii, urmărind cumva sunetul ciocănitoarei. Învăluită de umbre verzui, precum într-o magie, las privirea să îmi răsfețe dimineața, mângâind firicelele de lumină ce răzbat delicat printre ramurile groase ale copacilor. Stejari, fagi și brazi chipeși își unduiesc coroanele într-o horă forestieră în care dansurile zânelor încă își mai pun amprentele. Soarele se avântă tot mai spre înalt pe albastrul zării, îmbrățișând tot mai puternic coroana de minuni a lumii. De aici, din inima Scoției, un covor verde-închis de mușchi de pădure se încheagă a poveste sub greutatea pașilor mei. Cărări fermecate mă ademenesc tot mai vârtos înspre inima pădurii. Păsări fericite își înalță imnurile bucuriei, ciripindu-mi legende demult uitate.

Se spune că, demult, pe malurile lacului, trăia un fecior de pescar. Smerit și tăcut, își petrecea zilele ajutându-și tatăl la mreje și nopțile visând povești pe care doar vântul le știa.Într-una dintre nopți, i se arătă în vis o ciocănitoare. Pasărea îl chemă cu bătaia ei grăbită și-i șopti, în graiul pădurii, să caute un anume pom. „Acolo vei găsi o bucată de lemn străpunsă de ciocul meu”, îi spuse ea. „Din el vei făuri un flaut, și cântecul său îți va deschide calea.” Dimineața, băiatul porni spre pădure. Își lăsă pașii purtați de sunetul ciocănitoarei, iar în inima desișului găsi copacul cu pricina. Dintr-o creangă frântă, deja scobită, își meșteșugi un flaut. Lemnul cânta de parcă ar fi fost deja binecuvântat. Cu inima bătându-i puternic, tânărul se îndreptă spre casa marelui șef al comunității. Acolo, în curtea largă, ridică flautul la buze și lăsă sunetul să zboare. Melodia plutea ca un val de lumină, atingând sufletele celor ce ascultau. Fiica șefului, auzind cântecul, ieși din casă. Îl privi pe fecior drept în ochi, și atunci inima ei se aprinse. Se îndrăgostiră pe loc, iar dragostea lor fu atât de puternică, încât nici timpul, nici lumea nu o putură clinti. Trăiră fericiți până la adânci bătrâneți. Iar când feciorul devenit bătrân trecu în lumea umbrelor, oamenii îl îngropară cu flautul său drag, ca să-i fie cântec și dincolo de albastru. Se povestește că, de-a lungul vieții sale, el făuri mii de flaute. Oamenii veneau din ținuturi îndepărtate ca să-i cumpere instrumentele magice, iar în schimb îi aduceau daruri felurite: haine scumpe, bijuterii, bucate alese. Dar mai presus de toate, îi aduceau respectul și admirația lor. Feciorul de pescar deveni vestit nu pentru bogății, ci pentru cântecul inimii sale, născut din lemnul atins de ciocănitoare. Și până azi, bătrânii spun că, dacă intri adânc în pădure și asculți în tăcere, vântul încă poartă sunetele flautului său, chemând sufletele curate spre iubire și bucurie. 

Împresurată de poveste și magie, mă las în brațele dealului, unde lumina se joacă, zglobie, pictând curcubeul deasupra lacului. Freamătul pădurii încă șoptește, atingându-mi fața cu rime de mirare. Gândul mi-l mângâie, domol îl odihnește, ca o adiere ce nu cere răbdare. Ce frumoasă e bucuria! Aproape o pot cuprinde cu palmele. Ea mă strânge, tăcută, în îmbrățișarea nemărginită a universului. O creație desăvârșită, așternută sub penelul unui Creator magistral.

Simona Prilogan, 15/09/2025