Acasă

Aud voci, tot mai dese, mai înțepate, ascuțite și pătrunzătoare, în jurul existentei mele. Prieteni reali ori suflete ascunse după pereții virtualului. Proclamând idei voluptoase în jurul cuvântului Acasă. Legând cu tenacitate, patimă și uneori ură, în ecuații cu necunoscute dubioase, prejudicii, lipsa de respect, bășcălie și naționalism. Toate amestecate ca într-o tocăniță gata să sara în foc. Amintindu-mi, astfel, de ce Acasă mi-a fost pentru timp îndelungat, o înșiruire de nedumiriri, încercări de evadare și fumul furnalelor ce își scuipau năduful peste decorul istoric al Castelului Huniazilor. Așa înțelesesem eu, cea ce stăteam de după perdea, urmărind cu mintea, visul și speranța, forfota orașului de la etajul al zecelea al unui bloc brutalist, încrâncenat să nuanțeze prosperitatea comunismului. Un “vis urat” care m-a ținut vreo cincisprezece ani; atât cât să îmi demonteze orice idee de frumusețe. Alimentara cu cozile ei ritualice, în care pâinea noastră cea de toate zilele devenise jugul nostru cel din toată rația. Frica de întuneric, și de “Securitate”, scările blocului urcate în beznă, cu lumânarea aprinsă dacă aveam noroc, dușurile cu apa “caldă” gata înnegrită de la calorifer în duminicile în care părinții erau liberi. Munca patriotică din fata blocului, în care dumnezeii vecinilor erau coborâți în cete de înjurături și ordonați după influențe culturale. Etcetera, etcetera… Mă opresc aici. Amintirea acelui Acasă îmi provoacă dezgust, tristețe și neputință.

Călătorind în timp, mă vindec de durerea apusurilor în care dezamăgirile mă îngenunchiaseră? Mă dezleg de inflamația gândurilor ce clocoteau la fiecare adiere a cuvântului Acasă? Dacă aș avea o baghetă magică, aș șterge câțiva ani din șirul existenței personale? Da și Nu, probabil, pentru că aleanul ne învăluie în foițe de diamant și ne dă de pereții uitării, lăsând capetele speranței să fie vrăjite de aura timpului. Uneori ne dorim întoarcerea în copilărie, în adolescență, crezând că atunci gustasem din fructele beatitudinii, cu adevărat, uitând că de fapt ne căutăm pe noi, în esența tinereții. Ne căutăm vigoarea pierdută, idealurile adormite sub preșuri de realități covârșitoare. Ne căutăm râsul senin, inocența, candoarea, naivitatea. Ne căutăm răsăriturile în care aroma pâinii proaspăt ieșită din cuptor, zâmbetul mamei, mirosul ierbii, zâmbetul macilor, moșocoarna bunicii, Ileana Cosânzeana și Făt Frumos, moara de apă a bunicilor, roua dimineții erau, și poate că atunci încă nu înțelegeam, frânturi de rai coborâte de îngeri în bătătura muritorilor. Un fel de Acasă în care ne cuibăream în bucuria părinților. Dacă o aveam; și, da, fericiți cei ce au putut gusta din raiul părinților lor. În timp ce furnale urlau, înnegrind fața orașului, și îngreunând respirația zilei. Învățând încă de mici că banii au miros de sudoare, fier forjat și mizerie.

Am pășit pe pământ britanic cu mai bine de zece ani în urmă… Și, m-am regăsit. Pe mine. Pe cea ce căutase lumina și o găsise. Pe cea ce căutase pacea și o găsise. Pe cea ce căutase Casa și o găsise. Într-o insulă în care vânturi reci învăluiau dimineți, aducând de peste mări tumultoase povestiri de dor și alean. Aici mi-am așezat cortul stăruinței și mi-am croit năvod din rimele doinelor cântate la ceas de seară. Aici am simțit flacăra iubirii pârjolindu-mi durerile, transformându-le în cenușă a uitării. Aici, în liniștea singurătății, am regăsit, răstignit pe crucea îmbrățișării, pe dumnezeul iertării, înțelegând mai profund, că suntem mai mult decât materie și timp. Suntem creația divina a unui Creator blând și iubitor. Departe de zgomotul unei Românii în care așa ziși politicieni jucau la alba-neagra viitorul țării, în care bășcălia trecea drept umor national, în care sinceritatea era trasă de urechi, cu zgomot, în piața mare, iar tunelul nu doar că nu mai avea nici o luminiță către capăt, dar se prăbușise cu totul sub greutatea nedreptății. Aici, pe insula britanică, am descoperit îmbrățișarea umanității, în forma ei naturală, firească. Și am putut, pentru prima oară, a spune că am venit Acasă.

Singurătatea m-a învățat să ascult liniștea. Să îi înțeleg muzica. Cântată în surdină, pe aripile vântului. M-a învățat să descifrez prejudicii, traume generaționale, și abuzuri congenitale. M-a învățat să spun nu gălăgiei, și celor ce urlă în piețe. Dar mai presus de orice, m-a învățat ce înseamnă Acasă. Locul în care frica nu există. În care soarele rasare în fiecare dimineața, mângâind stelele nopții înainte de culcare. Acasă este locul în care bucuria stă la masă cu pământenii, depanând povești de viață. Locul în care întoarcerea la rădăcini trece prin altare de frumusețe, compasiune, înțelegere. Și iertare. Mai mereu. Pentru că acolo, în capsula timpului, reclădim speranțele, cântând doinele străbunilor noștri, cu noi înțelesuri. Corul prezentului are tonalități diferite, în timp ce istoria se dezvăluie din ce în ce mai nuanțat din diferite unghiuri de vedere. Ce prezent minunat pentru a fi femeie. Independentă. Singură. Liberă să aleagă. Un prezent pe care îl numesc Acasă. Departe de lacătele prejudiciilor, departe de cutuma strămoșilor în care femeia nu valora mai mult decât un obiect sexual, menit să procreeze și să servească bărbatul. O cutumă, în care, cu prea mare nesimțire, îl făcuse părtaș pe însuși Creatorul, uitând că Isus a fost primul care a așezat Femeia într-un Acasă plin de spiritualitate, învățându-ne Iubirea.

Ăl mai iubit dintre pământeni, așa mă simt Acasă. Acolo unde liniștea îmi scrie poeme de iubire și mă răsfață cu dimineți luminoase. Acolo unde mângâi fata inocenței și mă cuibăresc în sânul mirării, încercând să-i sorb esențe de înțelepciune și cunoaștere. Acolo unde psalmul îngerilor mă învăluie în bucurie, iar vânturile cântă în la-minor. La voi cum este Acasă?

Imagine: Julius Silver, Pixabay