Mi-e verde prea gândul, mi-e verde,
Prea crud, inocent și sfielnic.
O taină din ceruri mă vede
Speranță scriindu-mi vremelnic.
Roșcate-mi sunt rimele toate,
Mușcate de doruri preaplânse
Năvalnic curgându-mi pe pleoape,
Tristețea-n fărâme deplânse.
Doi îngeri veghează pe cale,
Sculptând frumusețea pe ape,
Albastrul se scurge-n pocale
De doruri, departe, aproape.
Mai spune-mi povestea cu zâne,
Mai minte-mă încă o dată,
Că dragostea-n palme ne ține
Și-amorul nu moare vreodată.
Mai lasă sărutul să ardă
Pe-aleanul duminicii noastre
Când lira-n ecou se dezmiardă
Sub lampa iubirii albastre.
Mi-e verde prea gândul, dar seara
Poveri mă-mpresoară pe cale.
Eu sunt prea departe iar vara
Începe să-mi plângă a jale.
Nostalgică-mi bate în poartă
O saga desprinsă din basme;
M-azvarle-ntr-o noapte deșartă
La margini de dor și fantasme.
Acolo privirea își spune
Povestea de-amor, răstignită
În colbul cu jar și tăciune.
Albastră, fragilă, rănită.
© Simona Prilogan, Ziua în care au zburat cocorii
Dum spiro spero 
Leave a comment