Dum spiro spero

I se spunea Blondul. Și atât. Nimeni nu știa despre el mai nimic. Doar că apărea adeseori în piață. Să cumpere câte ceva de ale gurii, după ce își făcea rost de câțiva bănuți.

De obicei, vindea sticle și borcane, goale, pe care le căuta minuțios prin toate gunoaiele Hunedoarei. Le spăla frumos la cișmeaua din spatele pieței. Uneori avea noroc: le găsea frumos ambalate în pungi curate, lăsate lângă tomberoane. Trecea apoi, învăluit într-un soi de eleganță peculiară, plimbându-și privirea caldă și prietenoasă, printre mese, anunțând vânzătorii, cu o voce calmă, uneori jovială, că are ceva “marfă”. În câteva minute, convertea marfa în câțiva bănuți și pornea în căutare de ieftinituri. Câțiva ardei iuți, la ofertă, o roșie, o ceapă poate, și cam atât. Trebuia, evident, să îi ajungă și pentru o dușcă și o franzeluță.

Uneori mai găsea și cărți. Cărți de tot felul. Abandonate la colțurile tomberoanelor, în pungi de plastic sau de rafie. Nu era însă prea încântat de ele. Cărțile se vindeau greu. Nu prea ieșeau bănuți din marfa aceasta. Dacă era norocos, scotea un 5 lei dintr-o “iubire cu năbădăi” scrijelită pe un titlu de carte, tocmai buni să cumpere o grămăjoară de ardei iute.

Nimeni nu știa de unde a venit Blondul. A apărut doar. Politicos, amabil, plăcut la vorbă, purtând în făptură-i fragilă, un fel de carismă seculară, grațios oglindită de cei 2 ochi albaștri. Un albastru intens ce parcă te însoțea intre porțile unei lumi de basm. În câteva zile era de-al casei printre mesele “familiei” noastre de vânzători.

Era primăvară și eram doar câțiva răsfirați în sala micii piețe. Un miros proaspăt de verdeață se îmbină plăcut cu razele aurite ale soarelui ce mângâiau voios ferestrele încăperii. Un miros de covrigi calzi ne ademenea plăcut, amintindu-ne să luam câte o mică pauză lângă ghereta cu cafea.

Prima discuție cu Blondul a fost la o carte distanță. A întrebat timid dacă sunt interesată să cumpăr sticle sau borcane. Nu știu nici acum dacă am răspuns “Nu”-ul la întrebarea cu borcanele, însă îmi amintesc cum îmi alunecaseră ochii pe punga ce o ținea alături. Transparența pungii lăsă să se vadă o carte groasă cu un Dostoievski pe copertă.

“Și cartea este tot de vânzare? am întrebat pe repede înainte.”

“Tot de vânzare, mi-a răspuns, puțin nedumirit.”

“Cât ceri pe ea?”

“5 lei sau… cât vrei tu, dacă crezi că este prea mult.”

“Îți dau 10 lei pe ea, și o grămadă de ardei iute.”

Momentul ce a urmat m-a emoționat și impresionat profund. Ochii Blondului se umeziseră, iar lacrimi se încăpățânau să curgă. Se abținu cu greu să le dea frâu liber. Mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o cu o gingășie cutremurătoare. Nu m-am așteptat la o asemenea reacție. Stingherită oarecum de toată scena aceasta care se petrecea într-o mică hală de piață într-un orășel oarecare, am retras repede mâna cu pretextul că trebuie să plătesc cartea. Printre picăturile de lacrimi am citit în ochii lui multă blândețe și bucurie. A luat bănuții și grămăjoara de ardei iute și printre mulțumiri mi-a zâmbit. Un zâmbet care pe moment mi s-a părut pictat în culorile nostalgiei. Mi-a înmânat apoi punga plin de solemnitate și s-a făcut nevăzut după colțul pieței.

Paralizată de spontaneitatea momentului, am rămas îngândurată. O stare contagioasă pe care am împrăștiat-o în jur. Doamna Geta, vecina mea de “masă”, martoră la ceea ce se întâmplase, mă îmbrățișă cald cu privirea. Lăcrima și ea.

Blondul a revenit zilele următoare. Când avea de vânzare cărți intra pe ușa laterală și venea glonț spre mine. Cerea câte 5 lei pe fiecare, indiferent de mărime, calitate sau autor. Pentru câțiva bănuți mă alesesem cu o sumedenie de titluri impresionante.

Într-una din zile i-am plătit și mi-am pus cărțile deoparte. Între timp, Blondul s-a oferit galant să îmi aranjeze marfa. Și în timp ce era concentrat pe detaliile ornamentării vorbea. Cu o voce clară, joasă, cu pauze lungi și dese.

“Am lucrat toată viața… la Aprozar… Am fost vânzător… În Timișoara… Să nu te superi… dar știi, tu ești îngerul meu păzitor… Ești blondă ca și mine… și îmi amintești de sora mea… I-am povestit și lui Dumnezeu de tine.”

Nu mă numise nimeni încă îngerul lui păzitor și probabil că mirarea mi se citea puternic pe față. Doamna Geta mi-a confirmat ulterior aceasta. Și da, eram și eu blondă, un soi de blond-saten, așa cum fusesem toată viața. Iar ca o coincidență ciudată, și mie mi se mai spunea Blonda. În următoarele minute aveam să aflu că Dumnezeu este colegul lui de suferință. Împărțeau același colț de acoperiș într-o clădire părăsită la capătul orașului. Amândoi prinși într-o gheară a alcoolului și a neputinței. Învinși de o realitate care i-a “păcălit” în jocul cu închipuirea.

“Dumnezeu este mai filosof… așa de felul lui, … dar este serios și om de treabă… Eu nu le prea am cu astea… Am fost mai realist… Până într-o zi, când … Of, Doamne, cât de prost am fost… Acum totul pare târziu… Nu mai am încredere în mine…”

Și tace. Între timp marfa mea primise o nouă aranjare. Un artist parcă o atinse.

Anul acela a trecut cu multe tranzacții de carte, aranjări de marfă, ardei iuți și zâmbete pline de bucurie. Nu am aflat niciodată numele real al Blondului. Nici de ce Dumnezeu era numit așa. Cu Doamna Geta, care era mai mereu martoră la micile evenimente, filozofam adânc și întrebător pe marginea realității. Cu nuanțe de tristețe, și sclipiri de nostalgie. Îmi doream să-l ajut cumva, și în discuțiile noastre am încercat să-i readuc Lumina. Nu știu cât a reușit să capteze din ceea ce spuneam. Totuși, am remarcat, începuse să se îngrijească mai mult, muncea mai cu spor la vânzare, și așa cum spusese, chiar economisise ceva în toamnă.

Sfârșitul lui noiembrie ne-a încheiat sezonul de vânzări.  O dată cu ultima recoltă de varză, am spus rămas bun Hunedoarei și amicilor din piață.

Dar am revenit în primăvara următoare. Blondul însă nu a mai apărut. Aveam să aflu că a fost găsit fără suflare într-una dintre diminețile geroase de iarnă. La fel și Dumnezeu și alți oameni fără adăpost, rămăși să petreacă iarna printre zidurile dărâmate ale unei clădiri vechi părăsite. Iarna aceea secerase viețile triste ale multor îngeri cu aripile frânte. Îngeri ce își căraseră “păcatele” și le spălaseră în viciul morții tăcute în lupta cu neputințele realității.

Nici Blondul, nici Dumnezeu nu au acceptat nimic de pomană. Pentru fiecare grămăjoară de ardei iute sau roșii, își ofereau serviciile, fie că aranjau marfa sau mă ajutau la cărat lăzile pline. Aveau întotdeauna un cuvânt blând de spus dar și o privire nostalgică. Doamna Geta obișnuia să spună: “Draga mea, curvele și bețivii sunt oameni buni. Se pierd pe ei înșiși tocmai pentru că în bunătatea lor nu vor să rănească. Însă în toată zbaterea realității se rănesc prea aspru și se autodistrug. De cele mai multe ori, din nefericire.” Se prea poate să fi avut dreptate Doamna Geta.

Nu știu cu certitudine unde merg oamenii atunci când pleacă dintre noi, dar sper că ajung într-un loc mai fericit. Și țin aceeași speranță și pentru acești îngeri triști. Sper să fi ajuns într-un loc mai bun, mai prietenos. Undeva unde puterile le sunt primenite. Undeva unde sunt îmbrățișați cu dragoste. Undeva unde aripile învață iar să zboare.

© Simona Prilogan

Imagine Pixabay